În perioada depunerii icrelor, somonii migrează din mare spre izvoarele unor ape curgătoare, distanţe care pot însemna mii de kilometri. În timpul migrației, peștii urcă cascade mai mici sau străbat lacuri de acumulare. Puietul coboară apoi pe firul râurilor înspre ocean, urmând ca instinctul să îi aducă din nou acasă, adică în aceleaşi ape, în perioada depunerii icrelor. Oamenii par uimiţi când află astfel de detalii interesante din regnul animal, ignorând cu desăvârşire faptul că şi noi, fiinţele umane, manifestăm acelaşi instinct, însă sub o altă formă, ce nu are nicio legătură cu geografia. El funcţionează în interiorul minţii noastre, prin încercarea inconştientă de a reconstrui copilăria în viaţa de adult. Cu alte cuvinte noi, oamenii, ne aducem casa în prezent, recreînd contextul familial originar, circumstanţele învăţate şi exersate, în fiecare clipă, chiar dacă ele au fost dureroase sau chiar cutremurătoare.

La cabinet vin copii foarte mici, însoţiţi de părinţi îngrijoraţi, care nu se bucură deloc atunci când află un adevăr simplu de înţeles. Copilul exteriorizează sau reflectă conflictele înăbuşite ale adulţilor cu care trăieşte, iar astfel responsabilitatea părinţilor devine prea mare ca sa fie uşor acceptată. Constatările din literatura de specialitate stabilesc dincolo de orice urmă de îndoială că părinţii au o influenţă covârşitoare asupra atributelor mentale şi fizice ale copiilor pe care îi cresc, iar aceştia vor continua, mai mult sau mai puţin conştient, să perpetueze tiparele învăţate în sânul familiei. Creierul a fost dotat cu capacitatea de a descărca rapid în memorie un număr inimaginabil de convingeri, atitudini şi comportamente. Copiii mici îşi observă mediul înconjurător cu maximă atenţie şi descarcă de acolo direct în memoria lor subconştientă înţelepciunea despre lume pe care le-o oferă părinţii. Ca urmare, comportamentul şi credinţele părinţilor, conflictele şi zbuciumul lor, devin propriile comportamente, credinţe şi conflicte. Viaţa copilului se modelează conform unor mesaje, rareori rostite, în general implicite. Copilul nu are un sistem propriu de valori ca să judece sau să filtreze ceea ce primeşte din partea părinţilor.

De asemenea, copilul mic nu compară viaţa lui de acasă cu un anumit strandard exterior. Pentru el, standardul este însăşi viaţa lui. În orice condiţii ar creşte, acestea vor fi “normale” pentru el. Copilul îşi închipuie că familie şi acasă înseamnă ceea ce a văzut acasă şi a învăţat în propria familie.

Atunci când privim o fiinţă plăpândă de numai doi anişori, care este constipată de luni de zile sau care are o dermatită atopică chinuitoare ori care pur si simplu este înfricoşată de pavorul nocturn în fiecare noapte, ştim că soluţia salvatoare se află la părinţi, nu la copil. Unele probleme sunt depăşite aparent cu succes, cu alte probleme ajungem să ne obişnuim, anii trec şi creştem repede. Copilul mic devine adolescent şi, în cele din urmă, adult. Miturile spun că un adult are liberul arbitru şi discernământ, prin urmare este unicul responsabil de alegerile sale. În terapie nu căutăm vinovaţi. Însă este important să aducem în lumină faptul că raţiunea şi logica îşi iau zborul pe fereastră în jos, surghiunite de cântecul seducător de privighetoare al trecutului. Prin repetiţia ciclică, creierul are o senzaţie plăcută de siguranţă şi control.

De obicei târziu, pe la mijlocul vieţii, problemele legate de neîmpliniri personale ies la suprafaţă. Într-un moment de introspecţie sinceră, adultul realizează că nu îi place mediul pe care şi l-a construit. Că lucrurile în care credea par să nu mai aibe niciun sens. Că partenerul de viaţă nu este cel potrivit. Abia atunci persoana poate conştientiza că trăieşte viaţa altcuiva, al unui dintre părinţi sau poate viaţa amandurora.

În căutarea fericirii nu este doar un îndemn fără sens sau un clişeu răsuflat. Este dreptul natural al fiecărui om. Fericirea şi accesul la iubire se află la îndemâna oricui este dispus să aducă schimbările atât de necesare în propria viaţă, pentru a crea viaţa pe care şi-o doreşte cu adevărat. Vindecarea poate începe abia după ce se lucrează pe traumele trecutului,
Răspunsul psihologului la întrebarea încotro?, vizează câteva etape necesare, şi anume: introspecţie sinceră şi descoperirea sinelui autentic, examinarea relaţiilor – atât cele prezente, cât şi cele din trecutul îndepărtat, combaterea dependenţei, eliberarea durerii şi a suferinţei ţinute ascunse în adâncul sufletului, angajamentul de a testa noi experienţe de viaţă şi străduinţa de a menţine ceea ce a fost obţinut prin parcurgerea acestor etape.
De ce merită să vă acordaţi un timp pentru introspecţie şi şansa de a avea o viaţă mai împlinită? Pentru dvs. în primul rând şi pentru urmaşii dvs. în al doilea rând. Emoţiile îngropate de vii nu mor niciodată, ele se perpetuează de-a lungul generaţiilor, indiferent dacă suntem sau nu suntem pregătiţi să ne asumăm acest adevăr.

Bibliografie recomandată pentru mai multe informaţii:
1. B. H. Lipton, Biologia credinţei.
2. R. Hemfelt, F. Minirth, P. Meier, Love is a choice.

Psiholog Irina Forgaciu, Cluj-Napoca
www.irinaforgaciu.ro